SCLIPIRI DE STELE :: Scrieri inocente...autor Mihai LEONTE

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

Scrieri in proza

[url=http://www.99poze.ro/p/20d4c6ffa0e2ae5a0b0f0a098076da80.jpg] Scrieri inocente...autor Mihai LEONTE Scrieri inocente...autor Mihai LEONTE

[/url][url=http://www.99poze.ro/p/d55167365a1fc83036540523acfcaedf.jpg] Scrieri inocente...autor Mihai LEONTE Scrieri inocente...autor Mihai LEONTE

[/url][url=http://www.99poze.ro/p/2534b620d1d16a84b9c52fc64c19697c.jpg] Scrieri inocente...autor Mihai LEONTE Scrieri inocente...autor Mihai LEONTE

[/url][url=http://www.99poze.ro/p/10891af8fbbdc2fa33687d815a2d324d.jpg] Scrieri inocente...autor Mihai LEONTE Scrieri inocente...autor Mihai LEONTE

[/url]

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

ISPRĂVILE ARMĂSARULUI CEZAR

La brigada gostatului din Valea Călugărească, pe momentul verii, când se termină aratul şi praşila în vie, caii erau mult mai liberi şi noaptea trebuia să-i scoatem la păşunat. Păşunea brigăzii era plasată între vii şi ogoare cu lucernă şi trifoi.
Eu trebuia să-l ajut la păzitul cailor în timpul nopţii pe nea Costică, un vâlcean stabilit la brigada noastră. Funcţia lui era de paznic şi era întrebuințat acolo unde era necesitate de el. Nea Costică fusese jandarm în fosta Basarabie, însă îndată ce sovieticii au ocupat Basarabia, în 1940 fugise în România, scăpând pe un gemuleţ de care ne spunea că nici el nu ştie cum a putut să scape!
După ce terminau cu munca de peste zi, caii erau aduşi la grajd. Noi îi preluam să-i ducem pe timpul nopţii la păşune. Spaţiul păşunii era îndeajuns de mare, însă caii erau animale şi aveau mirosul dezvoltat, astfel că trăgeau la ogoarele de trifoi şi lucernă. Nu era uşor să stăpâneşti cei 20 cai ai brigăzii, dar de extrem de numeroase ori nu ne făceau probleme. Liderul grupului de cai era armăsarul Cezar, pe care dacă îl duceai de căpăstru era docil şi ascultător. Dacă duceam caii liberi, Cezar conducea grupul, iar ceilalţi cai nu îndrăzneau să se contreze cu el, căci era un armăsar bine fabricat şi deosebit de aprig. La păşune totul decurgea natural până pe urmă miezul nopţii, când începea să mă fure somnul. Nea Costică nu adormea, fiindcă avea ca însoţitor în permanenţă o sticluţă cu tescovină, pe care nu reuşea să o ţină goală, alimentând-o mereu de la diferite surse din împrejurimile păşunii. Ulterior tescovină mergea singur. Pe mine mă trimitea rar, şi doar la surse unde avea datorii. Asta fiindcă furnizorul îi cerea socoteală, dar mie îmi spuneau să-i amintesc de datorii. Fiindcă până la urma plătea datoriile. M-am luat cu vorba şi voiam să vă spun de isprăvile armăsarului Cezar. Acest armăsar era un bun psiholog, fiindcă mai întotdeauna stătea pe aproape mine, iar caii ceilalţi păşteau liniştiţi în jurul lui. Culmea era că dacă adormeam, şi nea Costică nu era pe lângă mine, caii aceştia dispăreau ca prin farmec la cel mai apropiat ogor de lucernă sau trifoi. Lanul cu trifoi era chiar lângă gardul păşunii, şi vă puteţi închipui ce fel de miresme aruncau în aer florile de trifoi noaptea? Într-o astfel de seară am adormit şi nici nu ştiu cum m-am trezit în umplută dimineaţă de vară. Mă uitam în jur şi nu vedeam caii. Doar paznicii de la staţiunea experimentală, proprietara trifoiului buclucaş, se certau cu nea Costică. Caii totuşi nu erau nicăieri, dar vizitaseră lanul cu trifoi. Nu ştiam ce să fac? Nea Costică m-a strigat şi mi-a spus să merg la brigadă. Nu ştiu în cât timp am ajuns la grajdul brigăzii unde grăjdarul Nicolae lega caii în standurile lor, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Discret am început să număr caii să văd dacă sunt toţi. Erau toţi. La ceva timp a venit şi nea Costică liniştit şi calm, m-a chemat mai deoparte să-mi spună că noi am adus caii la grajd. Liniştea şi pacea avea să ne fie tulburată de venirea unor şefi de la staţiune care ne acuzau că nu am păzit caii care le-au distrus lanul de trifoi. Totul avea să se termine foarte rapid la apariţia brigadierului nostru , nea Ion BÂRCĂ. Acesta i-a întrebat pe cei de la staţiune dacă au prins vreun cal?
Cum aceştia nu aveau nici un cal prins, au trebuit să plece aşa cum veniseră. Totuşi i-au povestit brigadierului că prinseseră un cal, dar acesta le-a scăpat. Au intrat în grajd şi l-au arătat pe Cezar. Brigadierul l-a întrebat pe nea Costică cine a adus caii la grajd, la care acesta a răspuns că noi am adus caii, iar grăjdarul Nicolae a confirmat. Atunci brigadierul a plecat lăsându-i să plece pe reclamanţi. După plecarea acestora nu am apucat să respirăm, căci o fată a venit mai târziu noi să ne cheme la biroul brigăzii. La intrarea în birou, primul care a început să vorbească a fost nea Costică. Atât i-a trebuit lui nea Ion BÂRCĂ.
S-a năpustit asupra lui nea Costică, însă acest era de două ori mai voluminos decât brigadierul. Văzându-mă şi pe mine, m-a înjurat odată, m-a trimis la cantină şi de acolo la culcare. Pe nea Costică l-a beştelit nespus de dur, după cum spuneau cei care auziseră.
De fapt ce se întâmplase? Cum am adormit eu, Cezar şi-a luat trupa de 19 cai şi a intrat în lanul cu trifoi. La ivirea zorilor, paznicii staţiunii au văzut caii în trifoi şi au dat năvală să-i prindă. La un semnal a lui Cezar toţi caii au fugit, numai Cezar a rămas, lăsându-se prins. A fost o mişcare strategică, de mare farsor. Paznicii considerând că au o pradă sigură în mâini, căutau ceva cu care să-l lege. Cezar era tare calm şi mergea alături de paznici. Când aceştia au găsit o sârmă, Cezar a nechezat odată şi a plecat în mare viteză chiar de sub nasul paznicilor.
Brigadierul nostru ne-a ameninţat că nu ne mai plăteşte dacă se mai întâmplă încă odată aşa ceva. Culmea a fost, că s-a mai întâmplat, dar în altă locaţie.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

BĂIAT LA SIFONĂRIA LUI BACALU

Fălticenii anilor 1950 era un orăşel îndeajuns de modest, însă începuse să se mişte din punct de vedere industrial fiind în continuă schimbare. Se construise un combinat de prelucrare a lemnului numit simbolic a 5 a aniversare, pentru a marca 5 ani de la proclamarea republicii populare. Cooperativele meşteşugăreşti erau în umplută activitate; croitorii, cizmării, ateliere de tâmplărie, sobe de teracotă, ceaprăzării. Străzile erau încă pavate cu piatră cubică. Drumul naţional 2 avea prin oraş un traseu suficient de sinuos, remediat mult mai târziu.
În vara anului 1952 am fost dat la o sifonărie să ajut la distribuirea sifoanelor în oraş. Patronul sifonăriei sau şeful ei era un oarecare BACALU. Nu ştiu dacă se află vreo legătură cu celebrul Andrei BACALU de la TVR? De fapt ce făceam noi la sifonărie, căci eram mai mulţi băieţi de aceeaşi vârstă 10-12 ani care mergeam cu căruţa platformă să ducem sifoanele la clienţii abonaţi. Sifonăria era pe strada Ana Ipătescu paralelă cu celebra Stradă mare din Fălticeni, dar în imediata apropiere sinagogii evreieşti, plasată în cunoscutul cartier Broscărie. Vizitiul acestui atelaj era un oarecare Iţic, care nu vorbea prea mult cu noi. îndată ce platforma era încărcată domnul Bacalu îl striga, înhăma calul şi plecam. Eu eram preferatul lui Iţic, astfel că mă lua să distribuim sifoanele în oraş. Am cunoscut în acest fel tot oraşul, dar şi mulţi oameni din Fălticeni. Încercam să-l întreb pe Iţic, mai numeroase despre cum îi chema pe oameni, dar el avea o listă doar cu strada şi numărul. Care era motivaţia acestui sistem nu am aflat niciodată. La sifonărie nu aveam cine ştie ce de lucru tot timpul. Domnul Bacalu ne asigura masa şi dormitul. De dormit dormeam in podul grajdului de la cai. Fân era destul şi mai aveam nişte pături vechi pentru învelit, dar fiind vara nu prea aveam nevoie de ele, fiindcă dormeam îmbrăcaţi.
Cum eram copii ne jucam prin podul grajdului şi aşa se face că am dat peste o ladă cu mai multe pendule din acelea care aveau tamburi muzicali. De ce erau ascunse în podul grajdului şi de ce erau aşa multe aveam să aflăm de la domnul Bacalu. Noi descoperind pendulele am început să le învârtim tamburii să cânte. Melodia era însă Deşteaptă-te române. Astfel că într-o zi melodia s-a auzit prin curte şi domnul Bacalu a venit la noi în pod. Era tare agitat şi ne-a spus să nu mai umblăm acolo. În orice caz bombănea ceva în limba vechilor evrei, pe care noi nu o înţelegeam, doar vizitiul Iţic ne-a spus că erau un fel de înjurături grele. Când unul dintre băieţi care era din oraş, a sugerat să furăm o pendulă căci găsise un client, nu am mai găsit nici urmă de pendule. Cei care plecau de la sifonărie, li se spunea să nu vorbească despre aceste pendule. Nu ni se spunea direct, ci asta le spunea părinţilor noştri, care desigur îl asigurau că noi nu vom spune nimic.
În limitat timp tata m-a luat de aici şi m-a trimis la o fermă unde pliveam în grădinile de zarzavat straturile de ceapă şi alte legume.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

KEMET, COPILUL HALELOR

Cine nu îl cunoştea pe Kemet în Halele din Ploieşti? Toată lumea! Era peste tot unde apărea o căruţă cu zarzavaturi, din primăvară până în toamnă. Cei care îl cunoşteau îl chemau dintr-o privire, căci Kemet ştia de unde şi îndată ce vin căruţele cu zarzavaturi. Ţăranii îl chemau pe el fiindcă nu se tocmea cu cei care aduceau marfa. Nu era un copil prea bine făcut, era chiar pirpiriu, dar muncea cu spor la tot pe ce punea mâna. Era îmbrăcat cu un palton fabricat dintr-o pătură cazonă se pare, fiindcă avea nişte litere pe spate; KMT, de aici i se trăgea şi numele său. Nimeni nu ştia să aibă alt nume. De fapt nici el nu prea ştia cum îl cheamă, se pare că uitase că ar avea un nume propriu. Piaţa halelor din Ploieşti era lumea lui, şi mică şi mare. Ajunsese aici printr-o întâmplare hazlie. Plecase de acasă de copil, şi un anume nenea Luţă îl luase acasă la el să stea cu cei 2 băieţi ai lui până ce soţia lui, tanti Filica şi mama ei tanti Fănica erau la muncă. Tanti Fănica era vânzătore la un aprozar în Hale, şi când era acasă tanti Filica, îl lua pe Kemet cu ea să o ajute la ghereta ei din Hale. Cine cunoaşte Halele din Ploieşti, ştiu că este o clădire impunătoare, construită asemănător cu Halele din Paris! Astfel lumea lui Kemet începuse să se extindă. La început a stat pe alături tanti Fănica, dar nu putea sta numai lângă ea. A început să exploreze spaţiile din hală. Astfel a ajuns să cunoască pe ţăranii veniţi din Bărcăneşti sau Blejoi. Toamna începuse să-i cunoască pe cei din Vintileanca şi din apropierea Mizilului care veneau cu marii harbuji ce de abia îi ţineau în braţe. La intrarea în Hale venise cu opincile sale de acasă, căci nu avea altceva, apoi a început să strângă bani să-şi cumpere o pereche de tenişi. Tanti Fănica nu pre îl onora cu bani cu toate că seara când ajungea acasă făcea tot felul de socoteli numai de ea ştiute şi de tanti Filica. Locuiau într-un fel de şandrama care începea la poarta de intrare şi se termina undeva în fundul unei curţi ce dădea în altă stradă. Lui Kemet pe momentul iernii, i se oferise să doarmă într-o bucătărioară care avea avantajul de a avea încălzire cu gaz metan. Zilele când trebuia să stea acasă cu cei doi băieţi ai familiei Luţă erau cumva bune, căci copii nu erau răi şi se jucau mai tot timpul în camera lor. Tanti Filica lucra în ture la o fabrică nedenumită pentru Kemet, asta fiindcă toată societatea îi zicea fabrică, şi atât! Astfel că în anumite săptămâni întregi Kemet era prezent la Hale. Într-o zi însă când Kemet a venit seara să se culce în mica lui cămăruţă, a găsit poarta închisă. A încercat de mai numeroase ori să intre, iar când a văzut că nu poate intra, s-a întors la Hale. Venise primăvara şi putea să se aciueze undeva. Cum învăţase mai multe cotloane din Hale şi-a găsit un culcuş pentru acea noapte. Dimineaţa a aşteptat-o pe tanti Fănica să afle ce s-a întâmplat, dar tanti Fănica nu a mai venit, şi nici nu avea să mai vină. O ridicase miliţia pentru delapidare, ziceau ei. Astfel că Kemet pierduse un aliat. Cei care au aflat de ,,trăsnaia” Fănicăi, au început să-l întrebe pe Kemet ce ştie, dar acesta era mut, nu ştia nimic! Fie că nu voia să spună, sau chiar nu ştia. Nenea Luţă a venit la Hale şi i-a spus să nu mai vină pe la ei. Fără alte explicaţii.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

BELDIE CIURDARUL

Moş Lică l-a găsit pe Beldie în gară. Era spre dimineaţă şi moş Lică a trecut prin sala de aşteptare a gării să vadă ce mai e pe acolo, căci el era paznic la un depozit de lângă gară. S-a nimerit că o patrulă de miliţieni controlau pe cei care dormeau în sala de aşteptare. Ajunseseră la un băieţel firav care se freca la ochi şi nu ştia ce este cu el! Nişte clienţi mai vechi ai improvizatului dormitor nocturn, încercau să le spună miliţienilor cine
este firavul personaj. Moş Lică fiind o cunoştinţă a miliţienilor, l-a luat de mână pe băiat şi a spus că îl cunoaşte. Îl ştia pe băiat căci de mai multe ori îi mai dădea câte un coltuc de pâine rămas. Ştia că toată omenirea îi spune Beldie, dar până atunci nu îl întrebase de ce i se spunea aşa? Afară ploua suficient de tare şi moş Lică l-a dus pe Beldie la ghereta lui de lemn, l-a învelit în mantaua lui de paznic şi l-a lăsat să doarmă până iese el din tură.
Moş Lică era o figură a târgului căci el se ocupa de ciurdele oraşului. Angaja tot felul de băieţi pe momentul verii care păzeau vacile orăşenilor, căci mai toate casele de la periferii aveau câte o văcuţă sau chiar două. Vremurile erau cum erau, căci alimentele se dădeau pe cartelă şi dacă nu aveai o slujbă undeva să ai cartelă, nu îţi era pre uşor. Moş Lică locuia la marginea oraşului, de nici el nu ştia unde stă la oraş sau la sat. Avea o gospodărie îndeajuns de bunicică, adică vreo trei vaci cu lapte, ceva viţei şi o turmă de vreo 30 oi, fără a mai socoti şi cârlanii, adică acei miei care nu depăşeau un an. Astfel că pe Beldie îl aştepta ceva de muncă. Moş Lică nu avea copii, era singur cu baba Leana surda, cum îi zicea toată lumea. Leana surda nu vorbea cu nimeni şi nici nu răspundea la vreo întrebare cuiva. Că era surdă sau nu, mulțimea nu avea cum să ştie. După terminarea turei moş Lică l-a luat acasă pe Beldie şi l-a dat în grija babei Leana. Aceasta era obişnuită cu astfel de clienţi, astfel că nu cerea explicaţii. I-a dat de mâncare băiatului şi l-a trimis cu turma de oi la păşune care nu era departe de casă. Acesta era începutul pentru munca lui Beldie, căruia îi era frică să nu ajungă la miliţie. Prima zi la păzitul oilor nu a fost una prea bună, fiindcă ploua continuu şi drept adăpost de ploaie avea un sac rupt şi vechi de la baba Leana. Aproape de amiază a venit moş Lică şi l-a adus acasă împreună cu turma de oi şi cârlani. I-au dat să mănânce pe săturate, borş de fasole, brânză de oi cu mămăligă, căci aşa era obiceiul locului. Pâine nu prea era, mămăliga era baza! L-au lăsat să doarmă cam o oră, moş Lică l-a luat şi l-a dus cu el în altă parte a oraşului, unde avea să devină ciurdar. L-a dus direct la păşune, fiind dat în grija unui tânăr căruia i se spunea Grapă. Nimeni nu ştia de ce i se spunea aşa? Poate fiindcă avea nişte degete destul de lungi la mâini şi la picioare, opincile lui păreau lungi cât lumea, iar degetele de la mâini nu îi încăpeau în buzunare. De aici încolo stăpânul său avea să fie Grapă. Moş Lică i-a spus lui Grapă să-i dea lui Beldie mâncare şi 5 lei pe zi. De dormit avea să doarmă cu Grapă la un fel de stână ce o aveau în marginea păşunii, aproape de sat, şi nu departe de oraş. Beldie avea să primească banii sâmbătă seara şi putea face ce vrea cu ei. Între timp ploaia încetinise şi norii plecau la plimbare spre alte meleaguri. Ziua în care îşi începea munca firavul Beldie era marţi. Cum a plecat moş Lică, Grapă a început să-i spună lui Beldie cam ce avea de fabricat prin jurul ciurdei de vaci, care nu erau chiar puţine ci în jur de vreo 45-50 de capete. Păşunea era destul de întinsă pe mai multe dealuri înconjurate de ogoare cu porumb, grâu şi alte semănături, locuri unde animalele erau atrase ca de un magnet. Asta era problema! Grapă i-a spus noului său subaltern că diseară vor vorbi mai mult, acum tocmai un grup de vite se îndrepta spre un lan de porumb şi Beldie îşi începea munca printr-o fugă bună spre a opri atacul lanului verde, de invadatoarele cornute.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

TUCHILATA

Mergem la Tuchilata! Când am auzit această expresie nu ştiam ce să cred? Să nu par oarecum neinformat, nu am întrebat pe nimeni ce ar putea fi, locul sau persoana respectivă? Am tăcut din gură, acceptând ca momentul să curgă. Eram de puţin timp venit în localitate şi nu prea aveam numeroase cunoştinţe, aşa că viaţa mea decurgea oarecum monoton. Colegii mei de muncă erau navetişti, aşa că eram mai mult solitar în camera mea de cămin. În compact timp a mai venit un coleg mecanic. Pe celălalt nu-l văzusem decât de câteva ori. Camera era de patru paturi, aşa că deocamdată eram doar trei şi aşteptam ca administratorul căminului să ne trimită încă unul nou. Al treilea coleg, mecanicul, era din zonă, însă prefera căminul în locul navetei. Se apropia chenzina şi în fiecare după amiază mergeam la clubul sindicatului unde jucam şah, sau intram în vreo partidă de filcău. Într-o zi când eram la bibliotecă să-mi schimb nişte cărţi împrumutate, am auzit bibliotecara vorbind cu un bărbat, căruia îi reproşa pe un ton suficient de amical; Sigur, mai bine mergi la Tuchilata! Brusc am devenit curios, dar n-am întrebat nici de această data nimic. Seara când administratorul ne-a trimis şi pe al patrulea chiriaş al camerei, discuţia s-a încins între noi. Acum eram patru persoane, fiecare cu meserii diferite.
Eu eram muncitor, mecanicul, un magazioner şi ultimul venit, un băiat liniştit şi curăţel, era funcţionar. Magazionerul era cel mai în vârstă dintre noi. Seara când a venit magazionerul adusese cu el şi o damigenuţă de vreo 3 litri cu vin. Fără prea multe fasoane a tras masa în mijlocul camerei şi ne-a întrebat dacă am mâncat. Noi aveam abonament la cantină, şi aşteptam ora mesei. Magazionerul a scos dintr-o valiză de lemn, cu care eram dotaţi toţi, slănină sărată, un borcan de 800gr. cu tocană de legume şi nişte cepe, pentru fiecare câte una. A curăţat cepele, a decupat slănina în bucăţi mărunţele, şi a desfăcut borcanul cu tocană de legume şi ne-a invitat la masă. A început o pâine mare neagră de 2 kg., din aceea de 4 lei, pe care a început să o taie în felii mari cam cât o porţie de la cantina. Noi stăteam liniştiţi pe paturile noastre, fiindcă în cameră nu era decât un singur scaun. L-am lăsat pe magazioner în pace crezând că asta va mânca singur. Dar nu a fost aşa! Ne-a pus la fiecare în faţă câte o felie de pâine si câte o ceapă, apoi a întins borcanul de tocană înspre mine, eu fiind al doilea ca vârstă pe urmă magazioner. Borcanul era plin, iar noi nu aveam în dotare decât o singură lingură cu care după cum se vedea trebuia să mâncăm toţi. Gesturile magazionerului erau aşa de convingătoare încât nu-l puteam refuza.
Mecanicul şi-a adus aminte că mai are nişte ţuică de acasă. A scos sticla de un litru în care mai avea cam 3/4 litri ţuică. A pus într-un pahar de plastic ce era pe masă, şi fiindcă borcanul cu tocană era la mine mi-a întins şi paharul să beau eu primul. Magazionerul a avut un gest reflex, i-a luat sticla cu ţuică din mână, mie mi-a luat paharul şi l-a pus pe masă, întinzându-mi sticla cu ţuică. Am băut o gură de ţuică, de altfel foarte bună şi desfătătoare la gust, apoi am dat sticla mai departe să bea şi următorul. Am muşcat apoi din bucata de pâine şi ceapă, luând şi din borcan o lingură de tocană. Astfel am început în seara aceea o masa comună până am terminat borcanul cu tocană, ceapa şi pâinea. Ţuica nu se prea băuse fiindcă fiecare căuta să nu bea prea mult din sticlă, dintr-o timiditate neprecizată. Ulterior ce am terminat de mâncat, magazionerul a pus pe masă damigenuţa cu vin şi a gustat primul din damigeană, sugerându-ne să facem şi noi la fel. Nu ne-am lăsat prea mult invitaţi, şi a început rotirea damigenei pe la toate gurile însetate parcă de iuţeala cepei, şi sărătura slăninii. Funcţionarul era cel mai timid dintre noi, şi a plecat spre masă la cantină, luând cu el şi nişte sufertaşe să ne aducă şi modernă mâncarea. Mai târziu întâia rotire a damigenei, limbile au început să se dezlege. Se discuta despre multe şi de toate. Printre altele s-a deschis şi subiectul ,,Tuchilata''!

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

BIOGRAFIA TUCHILATEI

Văzând că magazionerul ştia multe, am îndrăznit să-l întreb ce vrea să fie ,,Tuchilata''? Acesta a zâmbit prieteneşte, apoi a râs cu poftă de neştiinţa mea. Tuchilata era un mic bufet cam izolat, dar extraordinar de cochet, spunea el. Fiind încă devreme, şi nu prea departe de unde locuiam noi, am hotărât să mergem acolo. Nu pentru a bea ceva, ci pur şi simplu să vedem, curiozitatea! Am ajuns la locul faptei. Într-o grădină destul de spaţioasă, printre diverşi pomi fructiferi se contura o casă îndeajuns de bine construită, cu o terasă tip cerdac în faţă, la care se ajungea pe nişte trepte din piatră masivă, destul de largi. Intrarea în grădină se făcea pe o poartă din lemn masiv, puternică, ce străjuia impunător o curte largă. De la poartă până la casă era o distanţă de circa 50m. cu o alee pardosită cu pietricele albe şi negre, amestecate curios parcă în carouri, ca o tablă de şah. Mesele erau plasate şi în curte dar şi pe terasă. Fiind anterior de plata chenzinei întâi (avansul) nu prea era aglomerat. Nu ştiam ce reguli sunt pe aici, la o unitate aşa de,,celebră'', aşa că l-am lăsat pe magazioner să acţioneze. Curiozitatea mă rodea, aşteptând să văd cine ştie ce hangiţă, căci prin minte îmi treceau numeroase birturi şi restaurante pe unde umblasem, şi mă aşteptam la orice. Până acum nimic senzaţional!
Am căutat o masă puţin mai izolată şi ne-am ocupat locurile. M-am plasat în aşa fel încât să pot vedea cine ne va servi. Fiecare dintre noi i-a spus magazionerului ce vrea să servească. Asta ne-a spus că va plăti el conținând cont deschis la acest local. Berea a venit imediat, însă pentru micii comandaţi trebuia să mai aşteptăm. Era cel mai nimerit prilej să aflu şi să aflăm povestea Tuchilatei. La o masă chiar lângă scările casei stătea o femeie îmbrăcată într-un capot roze, cu un păr bogat neascuns de vreun acoperiş. Ni s-a spus că este însuşi Tuchilata. Această nevastă ajunsese pe aceste meleaguri neîntârziat după cel de al doilea război mondial. A fost găsită ascunsă de o patrulă militară în retragere undeva printr-o pădure din apropiere de localitatea Baia de pe malurile Moldovei. Militarii au aflat de la ea că ar avea cam 14 ani. Era foarte speriată, şi a povestit că este ascunsă în pădure de câţiva ani fără să precizeze cam de câţi ani. Un maior cam de vreo treizeci ani, a dat ordin unui plutonier mai în vârstă să o ia în primire, acesta fiind cel care se ocupa cu organizarea alimentării companiei respective. Au îmbrăcat-o cu ce au găsit pe acolo. Era destul de firavă la trup şi cu noile haine arăta suficient de hazliu. Totuşi ea a acceptat noul statut, iar soldaţii au îndrăgit-o repede. Fiindcă o misiune deosebită trebuia să plece undeva pe alături Năsăud, maiorul a ordonat sa fie dusă la el acasă în oraşul Dej, unde a ajuns cu bine. Între timp războiul s-a terminat şi maiorul a ajuns acasă lângă familia sa, constituită din mama sa, tatăl şi o soră de vreo 27 ani. Între timp fata se mai înzdrăvenise şi arăta mai împlinită. Maiorul nu ştia ce va face, familia sa o adoptase şi acum făcea parte din familie. Între timp se căuta să se afle identitatea Tuchilatei, căci aşa o porecliseră soldaţii când au găsit-o ascunsă în pădure. De fapt ea se numea mai târziu spusele ei Aneta, dar îi spuneau Neta. Imediat ulterior revenirea acasă, pe maior l-au chemat la unitatea sa, care se afla în Turda. Astfel că noua sa soră adoptivă, a rămas cu familia lui. La vreun an de la plecarea maiorului mama sa şi cu sora au plecat să-l viziteze pe maior la unitatea care era cantonată lângă Turda, mai precis în Mihai Viteazu. Aici au fost găzduiţi la familia unde locuia şi maiorul. Aceşti proprietari erau destul de înstăriţi, şi aveau un băiat de vreo 24 ani, care tocmai venise de pe front, însă avea un picior pierdut în război cu câteva luni înainte de terminarea războiului. Ce s-a întâmplat între cei doi tineri nimeni nu a putut afla, destul că fata şi băiatul s-au ataşat unul faţă de celălalt, încât Tuchilata nu a vrut să se mai întoarcă la Dej cu familia maiorului. Părinţii băiatului pe care îl chema Emil, nu ştiau cum să împace noua situaţie. Tuchilata a dorit să rămână cu Emil, şi cu toate încercările celorlalţi de a o despărţi, nu a fost înduplecată. Se gândeau în primul rând la lipsa acelui picior. Totuşi nimic nu a putut să o înduplece pe fată să renunţe. Astfel că a rămas aici în Mihai Viteazu.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

Necazurile lui Moş Crăciun!

Desigur că toţi am crezut sau credem că Moş Crăciun nu are probleme!
Şi totuşi…Pe 23 decembrie este convocat la DNA! Cum de ce?
Să dea declaraţii în legătură cu veniturile sale!
Poliţia îi solicită permis de conducere pentru atelajul său cu reni!
Asociaţia pentru protecţia animalelor îl acuză că exploatează renii şi îi supune la munci nepermise!
În unele ţări i se solicită viză de intrare, inclusiv în spaţiul Schengen!
Ministerul finanţelor i-a trimis o notă prin care voia să ştie ce fel de activitate desfăşoară; persoană fizică sau juridică!
Ministerul mediului l-a admonestat că poluează prin faptul că intra pe hornurile caselor.
De la MAI a primit o înştiinţare cum că îi trebuie autorizaţie pentru intrarea pe hornuri!
Există mari probleme cu importul de zăpadă şi brazi în ţările calde.
Toate astea le-am aflat din surse private din staff-ul Moşului, pe care însă acesta nu a vrut să le afle copiii lumii.
Dar ca întotdeauna Moş Crăciun va veni trecând peste toate piedicile puse de cei care nu vor ca noi toţi să ne bucurăm de Sfintele Sărbători ale Crăciunului.
Vă doresc SĂRBĂTORI FERICITE şi să uitaţi de greutăţile vieţii.
FIŢI OPTIMIŞTI, posedând cu voi SPIRITUL SFÂNT AL SĂRBĂTORILOR DE CRĂCIUN.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

Mesajul poetului Mihai LEONTE pentru anul 2011

Dragii mei prieteni şi cunoştinţe din spaţiul virtual, iată că am reuşit să ajungem la poarta Noului An 2011. Îl vom întâmpina ca şi pe anul 2010 cu noi speranţe în sufletele noastre, cu gândul că vom realiza mai mult în viitor. Avem acelaşi optimism care ne-a adus prin anii trecuţi până la pragul lui 2011.
În plan personal mi-am îndeplinit opţiunea tipăririi unui nou volum personal, ARMONII MAJORE 2010, sprijinit fiind de familie, autorităţile locale din Moldova Nouă, alţi prieteni şi sponsori. Ajungerea la vârsta de 70 şaptezeci de ani poate fi numită un apogeu?
Poate că da, poate că nu!
Am fost adăugat în volume antologice precum UNIVERSUL BUCURIEI şi SPERANŢELE VIEŢII 2010. Aduc şi pe această cale mulţumiri distinsului coleg Marin BUNGET alias Justiţiarul, pentru includerea mea în volumul; SĂ NU UITAŢI DE MINE. Nu vreau să uit nici includerea unor creaţii ale mele în volumul ÎNSEMNE, patronat de site-ul CLEOPATRA a distinsei Andrada Luisa MATEI care mi-a trimis un volum GRATUIT.
Am scris despre unii colegi virtuali, dar şi colegii NET - işti au scris despre mine. Ca drept mulţumire pentru cei care au comentat scrierile mele le-am pregătit un modest caiet cu acele comentarii. Va fi dat publicităţii mai târziu 1 ianuarie 2011, iar cei cărora voi avea posibilitatea le voi trimite un caiet tipărit.
Voi încheia acest mesaj cu speranţa că îmi veţi persistă în continuare colegi şi prieteni.
Vă doresc din tot sufletul meu, multă sănătate, împliniri şi belşug în Noul An 2011.
Fiţi OPTIMIŞTI şi veţi învinge toate pragurile care le veţi întâlni.
Divinul Creator vă va însoţi în tot ce veţi întreprinde.
LA MULŢI ANI DRAGII MEI COLEGI ŞI PRIETENI ORIUNDE SUNTEŢI…
Cu cea mai sinceră şi înaltă preţuire,
Mihai LEONTE, cetăţeanul Planetei Albastre, care este PĂMÂNTUL nostru.
[url=http://www.99poze.ro/p/c6ab1df8283b60f708e449b2a81d1d16.jpg] Scrieri inocente...autor Mihai LEONTE Scrieri inocente...autor Mihai LEONTE

[/url]

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

Ciclul Basil cuceritorul…autor Mihai LEONTE

1 BASIL CUCERITORUL

Tipul din titlul nu a cucerit vreo cetate sau vreun obiectiv militar! Era un tip ,,bine” cum se spune. Muncea împreună de noi în mină. Nu era nici miner, ci un modest muncitor. Asta nu-l împiedica atunci când era la suprafaţă să cucerească inimile femeilor. Nu mergea după fete de liceu, avea un fel de obiectiv tactic. Se plimba, intra în restaurante, mergea la film şi aşa dintr-o dată se ,,lipea” de o anumită persoană. Nu ducea lipsă de bani niciodată. Întotdeauna avea în portmoneul elegant din piele câteva sute de lei, bine aranjate pe categorii. Era întotdeauna îmbrăcat impecabil; cămaşă albă, pantalonii la dungă, pulover mulat pe corp, care scotea în evidenţă pectoralii. De fapt cine era acest personaj? Ne cunoşteam din vedere de prin oraş. Ne salutam totuşi ca amici. Dar aveam să-l cunosc mai bine după ce a fost repartizat la mina unde lucram şi eu. A fost repartizat chiar la abatajul unde eu eram ajutor miner, astfel că de aici încolo apropierea noastră era inevitabilă. La locul de muncă nu prea vorbea mult. Asculta atât poveştile minerului nostru moş Pipa, despre aur şi aurari, recte cei care făceau rost de aur ilegal! După ce ne apropiam de finalul ciclului, moş Pipa ne trimitea să încărcăm vagonetele cu minereu. Fiind susținerea miner eu eram cel care răspundeam de acest capitol, astfel că al doilea om, fie îl numea minerul, fie îl alegeam singur. Basil s-a oferit singur să meargă cu mine. Am fost surprins îndată ce mergând să comandăm vagonetele unul dintre deţinuţii de la transport i-a spus don Basilio! Era doar de câteva zile cu noi şi deja deţinuţii îl cunoşteau! L-am întrebat de unde îl cunoşteau deţinuţii şi atunci mi-a spus că fusese coleg cu ei câţiva ani buni. La mina Breaza, dar şi la minele de aici din Almaşul Mare. Nu am vrut să intru în amănunte şi să-l întreb mai multe, dar don Basilio a început să-mi povestească cum şi de ce ajunsese la facultatea de drept comun, cum le plăcea deţinuţilor să-i spună puşcăriei. Am aflat că trăind într-un oraş mare avusese parte de multe aventuri de tot felul cu dame, dar şi cu viaţa interlopă din acele vremuri. Crescuse la casa de copii, fiind orfan de ambii părinţi din momentul războiului. Nu avusese un domiciliu stabil niciodată, astfel că petrecuse majoritatea timpului printre cerşetori, hoţi de buzunare şi alte personaje deocheate! Specialitatea lui era hoţ de buzunare şi acostarea de dame. Avea degetele lungi ca de pianist, un chip atrăgător cu un zâmbet permanent. Acest zâmbet le atrăgea pe femei. Era de ajuns să privească o iubită cu ochii săi albaştri ca două peruzele, să zâmbească puţin, să-i arunce damei câteva cuvinte şi aceasta era prinsă în pânza de păianjen a cuceritorului. În oraşul unde locuise de prin sudul ţării era renumit pentru cuceririle sale. Partea cu şutitul din buzunare era un fel de hobby pentru don Basilio. Nu lua de la cei săraci, ci dimpotrivă, la cei din gaşca lor le arunca ori de câte ori avea bani, mărunţişul. Avea ochitori, care îi recomandau victimele ce aveau portofelele pline. Aceştia le urmăreau traseul şi don Basilio opera la timpul potrivit. Erau taxaţi fie în momentele când ieşeau de la restaurante sau chiar în magazinele mari. Era un fel de boss printre şuţi. Dar era cineva şi mai sus care dirija toate bandele din oraş, căci nu se putea altfel! Când unii dintre membrii bandei erau prinşi de miliţieni, intervenea bossul cel mare şi pe urmă ce primeau câteva bastoane pe spinare şi câteva picioare la porțiunea dorsală, erau eliberaţi pe şest. Anume îi făceau scăpaţi să nu fie înregistraţi la miliţie. Don Basilio nu avea un domiciliu stabil, însă locuia la mai numeroase adrese unde avea haine de schimb şi mici lucruri personale. Banii câştigaţi din afacerile sale deocheate, nu stăteau prea mult în buzunarele sale. La gazdele unde locuia temporar, le spunea diverse funcţii care de fapt nu le practicase niciodată. Avea şi un scris frumos, dar culmea era că putea să scrie cu cele două mâini tot atât de bine şi frumos. Anii treceau şi desigur că poate se gândea la un viitor ca indiferent ce om. Soarta avea însă să-i fie potrivnică şi avea să ajungă la renumitele facultăţi de drept comun din minele Munţilor Apuseni.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

2011 ANUL ŞAPTEZECIŞIUNU

Pentru poetul Mihai LEONTE

A ajunge la şaptezecişiunu de ani după ce ai muncit peste treizeci ani prin minele României, consider că este o bună realizare, asta şi pentru faptul că fiind suferind, de circa 10 ani merg în două bastoane nu mă las învins de greutăţile vieţii.
Am început anul 2011 ca de obicei cu aniversarea mea din 19 ianuarie 2011 îndată ce mi-am prezentat caietul tipărit ANIVERSAREA MEA 2011 în care am adăugat comentariile culese de la diverşii mei cititori şi colaboratori despre mine, creaţiile mele, volumele mele tipărite.
Am reuşit cu sprijinul Primăriei Moldova Nouă şi altor sponsori ca; Doru Costică ANDRONIC, Eugen BĂLEANU patronul SC Băleanu Servcom, dr. Ioan GUGA, Marian COCEAN şi a editurii BRUMAR Timişoara, să-mi tipăresc volumul MEMORII ACCESIBILE 2011.
Am coordonat tiparirea celui de al şaselea volum antologic AMINITIRILE VIEŢII 2011 apărut deasemeni la Editura BRUMAR Timişoara. În acest volum au fost incluşi 19 autori dintre care 6 au fost debutanţi absolut.
La Zilele oraşului Moldova Nouă din 15 august 2011 distinsul Doctor Inginer Ion CHISĂLIŢĂ, primarul oraşului Moldova Nouă, care m-a declarat ca fiind o personalitate marcantă a oraşului.
În 16 septembrie 2011 am fost invitat la Şezătoarea FLORI DE PE ŞOMUZ organizată de Primăria comunei Buneşti Suceava şi Biblioteca Buneşti. Aici am avut parte de o primire plină de multă dragoste de extrem mulţi prieteni de pe NET, dar şi de organizatorii manifestării; primarul comunei Buneşti Suceava, domnul Gheorghiţă BERARU însoţit de sufletistul bibliotecar al Biblionetului Buneşti domnul Ionel ŞTEFAN. Menţionez mai vechi cunoştinţe din satul Petia, preotul Constantin TUDOSĂ, profesoara de limba română Mihaela MURARIU, poeta Felicia LĂMĂŞANU din Mihăieştii Sucevei. M-am reîntâlnit cu octogenara poetă de la Rădăşeni Elena ANDRIEŞ, verişoara mea primară însoţită de sora sa Aneta TUDOSE naşa mea.
Au fost prezenţi si Sabina Violeta LAZĂR din Paşcani, Ovidiu DONISĂ din Suceava debutanţi în volumul antologic AMINTIRILE VIEŢII 2011. De la Iaşi au venit Rodica RODEAN preşedinta ONG-ului UNIVERUL PRIETENIEI şi poetul Nicu STANCU.
Am donat Biblionetului Buneşti Suceava mai multe volume tipărite, cât şi Bibliotecii I.G. SBIERA din Suceava şi am oferit gratuit mai numeroase volume diverşilor participanţi la această manifestare literară. Am fost deosebit de onorat de cuvintele alese adresate de preotul profesor dr. Florin GRIGORESCU, economista Viorica IRIMIA, cât şi a mai mulţi bibliotecari prezenţi la acest eveniment.
Mulţumesc tuturor pentru sprijinul acordat sub diferite aspecte.
Pentru anul 2012 am în pregătire un nou volum personal, dar insist să realizăm şi al şaptelea volum antologic BUCURIILE VIEŢII 2012.

http://en.calameo.com/books/0001367698cdb700cac75

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

A VENIT 2012

În noul an noi am intrat,
Căci cel vechi a şi plecat!

Avem speranţe cu sacul,
Visăm şi noi ca săracul!

An olimpic, an bisect,
Sperăm să fie şi corect!

Asta aşteptăm cu toţii,
Spun bunicii şi nepoţii!

La toţi vă vor doar bine,
Asta vreau şi pentru mine!

Voiam să fiu mai altruist,
Am rămas acelaşi egoist!

La mulţi ani cu sănătate,
Ceva bani dacă se poate!

Multi ani vă spune Mihai LEONTE
[url=http://www.99poze.ro/p/a4b3e9f01871839a07c8c96c394b5b93.jpg] Scrieri inocente...autor Mihai LEONTE Scrieri inocente...autor Mihai LEONTE

[/url]+