SCLIPIRI DE STELE :: SCRIERI INOCENTE...autor Mihai LEONTE

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

CIRIPITORUL... Autor: Mihai LEONTE
Data:17/03/06

Venise la noi ca nou angajat. Un baiat istet si frumusel. Din fisa de instructaj,datele erau seci; nume si prenume, Cristian TELL, calificare: necalificat. Purtand numele colonelului de la 1848, prieten al lui Nicolae Balcescu, am inceput sa vorbim despre istorie si literatura. Pentru cele 7 clase scrise in fisa de instrucataj, stia mult mai mult. Totusi mi-am zis: "Baiat destept cu 7 clase".
Totusi intrebandu-l (cum ne instruise psihologul intreprinderii) cam cat va sta la noi, a inceput sa-mi indruge planuri de viitor, si ca va iesi la pensie de aici. Ceva m-a facut sa nu prea cred ce spunea, caci mainile lui aratau ca ale unui pianist, cu degete lungi si fine, cu ceva semne de om care scrisese mult, si nu ale unui muncitor care voia sa spuna ca muncise pe santier. Functia ma obliga sa-l ascult cu atentie.

L-am repartizat in echipa care deservea locul unde se manevrau vagoanetele pline de minereu pentru descarcare. Aici era o echipa de 6 oameni, noul venit era cumva in plus, dar seful il repartizase aici si trebuia sa respect ordinul. Incet-incet omul nostru Tell, era tot mai iubit de cei din echipa, fiindca era ascultator si bun executant. Cum oamenii vechi erau si ei trecuti prin multe, unul imi spune intr-o zi: Mestere Telu (fiindca asa imi spuneau toti) scrie ceva intr-un carnet cand noi nu-l vedem. Nu se poate, ii zic eu celui care-mi spusese. Dar am ramas cu o indoiala in suflet. Am pus pe altcineva sa-l intrebe unde sta si ce face in momentul liber. Personal discutam mai rar cu Telu, si incercam sa-l ignor. Am inceput sa arunc niste poante false, cum si cu cine am fost la baut, pentru a vedea unde se vor duce informatiile mele. Actiunea a dat roade. Intr-o dimineata dupa ce oamenii intrasera in mina, sunt chemat la biroul sefului de mina. Aici nu era seful minei, ci secretarul de partid pe mina, maistru si el, si cu care fusesem colegi la scoala de maistri. Acesta incepe sa ma intrebe ce am facut in zilele anterioare si unde fusesem? Am indrugat niste raspunsuri naturale in fond si intentionat ocoleam altceva. Tipul a inceput sa-mi reproseze ca ar trebui sa fiu mai atent, si sa nu mai umblu prin birturi. Nu am zis nimic si mi-am insusit critica. Dar ajuns la locul de munca, cum am avut ceva timp liber incep sa le povestesc celor din echipa cum fusesem in seara precedenta la restaurant, fara sa dau nume. Unul care ma stia cine sunt ma intarata sa le spun ce si cum bausem, dar eu ocoleam raspunsuri concrete. Cateva zile am difuzat astfel de stiri false. Sistemul a functionat, si dupa vreo cateva zile politrucul ma cheama din nou. Incepe cu sfaturi prietenesti si colegiale, si ma avertizeza ca nu fac bine ce fac. Totusi in final ma intreba de ce ma port asa? Pentru ca ma cunostea si o cunostea pe sotia mea, l-am rugat sa o sune la telefon pe sotia mea cand ajunge acasa si sa intrebe ce am facut eu in ultimele zile.

Asta fiind intr-o sambata la schimbul 1 , luni seara la schimbul 3 Telu nostru nu a mai aparut la lucru. Cineva a venit si ne-a spus simplu ca se lichideaza si nu l-am mai vazut. Dupa ceva timp m-am dus la cadre sa intreb de soarta lui. Am ramas stupefiat cand mi s-a spus ca nu aveau nici un angajat cu numele si marca pe care o cautam eu. Am luat fisa de instructaj si am distrus-o. Daca stiam ca va veni intr-o zi revolutia, as fi pastrat acea fisa. Acesta a fost unul dintre asa zisii "ciripitori", dar cati nu vor mai fi fost pana la el?

----autor Mihai LEONTE -----

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

DOI???

- Alo, Politzya
- Da, mister, care e problema
Tipul de la telefon cu inima cat un purice mica de tot,
cu vocea tremuranda incearca sa spuna polismenului ceva si nu reuseste.
- Spune mister, ce s-a intamplat ?
- Domnule sunt doi, au intrat pe furis in casa si,...
si...si...nu pot sa-i prind, indruga apelantul!
- Sa trimit un echipaj la dvs?
- Nu domnule trimiteti o...pisica!
- De ce pisica intreaba polismenul?
- Fiindca sunt doi...doi...soareci.
_________________

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

ARMĂSARUL CEZAR

La Valea Călugărească am ajuns din întamplare. Împlinesm 16 ani şi umblam să caut de lucru prin Ploieştii anului 1957 umblând de ici colo. Aud cum nişte băieţi care căutau de lucru la Forţele de Muncă. Aceştia voiau să meargă la Gostat în Valea Călugărească. Am intrat în vorbă cu ei şi m-am alăturat grupului format, plecând împreună la gara Ploieşti-Sud. Am nimerit o cursa muncitorească şi în scurt timp am ajuns în gara Valea Călugărească, dar asta se întâmpla că era tocmai seara. Unde sa mergem? Simplu dormim in gară. Aici nu eram singuri, veneau şi plecau fel şi fel de oameni. Dimineaţa am plecat în sat şi am întrebat unde e gostatul? Cineva ne-a indrumat; mergeţi la Bârcă. Nu ştiam cine e Bârcă şi ce hram poartă. Din grupul format la Ploieşti mai eram patru băieţi cam de aceeaşi vârstă. La Bârcă era o brigada a gostatului unde se cultiva şi întreţinea via. De fapt era brigadă centrală din gostat. Lângă noi era poşta, primăria, miliţia aşa că eram destul de avantajaţi. Intram noi pe ici pe colo şi întrebam de Bârcă. Odată apare în faţa noastră un bătrenel cu o figură de şmecher. Cu o pălărie de vânător cu pană şi ne întreabă ce vrem? Unul dintre noi îi spune că vrem să lucrăm la gostat. Atât i-a trebuit moşului, şi a început să ne spună ca noi nu suntem buni de muncă ci doar dacă vrem să păzim gâştele. Nu ştiam că Bârcă ăsta era un glumeţ. Noi încercam să-i explicăm de ce suntem noi în stare, dar omul parcă era pus pe şotii, încercând să minimalizeze forţele noastre fizice. Spre norocul nostru apare un mascul tânăr şi înalt pus la patru ace, destul de elegant, şi îl întreabă pe Bârcă al nostru ce vrem, dar îl ia mai deoparte. Discută ce discută amândoi, şi se întorc la noi şi ne întreabă dacă avem acte. Dintre toţi eu eram cel mai ,,dotat'', aveam buletin. Ceilalţi o scăldau că au, că n-au. Tipul dichisit îmi ia buletinul şi mă întreaba dacă am mai lucrat undeva. I-am răspuns că am confecționat la Rafinăria Vega in Ploieşti. Acesta s-a uitat într-un fel anume la mine, de parcă atunci căzusem din cer, şi uşurel m-a luat de guler şi m-a chemat la el într-un birou al brigăzii.
Aici a început cu mine un adevărat interogatoriu despre ce lucrasem la Vega şi unde? I-am explicat unde lucrasem şi de ce am plecat. Mi-a luat buletinul şi m-a întrebat dacă sunt utemist. Când a aflat că sunt şi utemist m-a dat pe mâna unui şef de echipă şi i-a spus acestuia să-mi dea de lucru. Între timp a venit şi Bârcă, adica şeful acele brigăzi a gostatului. Pe tipul elegant am aflat că îl cheamă IONESCU Ştefan, şi este secretarul UTM-ului. Am intrat la cantină unde am mâncat alături de alţi câteva zeci de muncitori. După masă şeful de echipă m-a luat şi m-a dus la grajdul din curtea brigăzii spunându-mi că aici voi lucra.
Aici la grajd am fost dat pe mâna grăjdarului şef nea Nicolae, care locuia chiar în curte. Grajdul brigăzii găzduia 20 cai dintre care din întâia privire l-am remarcat pe armasarul Cezar. Era un armăsar înalt, de o colorație maronie înspre un roşu vişiniu. Nu ştiam ce voi păţi cu el in viitor, şi cât de folos îmi va fi. Nea Nicolae m-a luat frumos de după cap, şi a început să-mi spuna ce aveam de lucru, cu blândeţe şi un fel de protecţie părintească. Ziua nu prea era mare lucru de făcut, căci caii plecau la lucru. Cezar nu mergea la lucru fiind calul de şaretă cu care mergeau şefii în deplasări, dar era şi cal de călărie, însă nu prea se întrecea nimeni să-l încalece minus şa. Astfel am început munca la grajdul brigăzii. Mă ocupam de Cezar zi de zi, ţesălându-l şi îngrijindu-l cu mare grijă fiindcă fiecare venea întreba de Cezar. Dar întămplările cu Cezar nu au întârziat să apară.
Era duminică şi toţi caii erau în grajd fiind o zi ploioasă. În jurul orei zece apare la brigadă un tip, şi vine la nea Nicolae cu un bilet că trebuie să meargă la o altă brigadă aproximativ de Urlaţi, adică vreo 10-12 km. Nea Nicolae ştiind regulile îl inhamă pe Cezar la şareta şi îmi încredinţează mie hăţurile. Şeful cu care mergeam îl încredinţează pe grăjdar că mă va ajuta în misiunea mea. Trebuia să mergem pe drumul naţional dinspre Ploieşti spre Mizil. La ieşirea din Valea Călugărească au început să treacă pe lângă noi o coloană de autocamioane sovietice, care mergeau cu viteză destul de mare. După ce ne-a depăşit un autocamion tip Molotov de 1,5 tone care avea şi peridoc, Cezar s-a oprit brusc, zgâlţâindu-ne puţin, însă aveam să asistăm la ceva incredibil, peridocul molotovului se desprinsese la câţiva metri în faţa noastra. Daca noi ne-am fi continuat mersul, peridocul ne-ar fi lovit şi cine ştie ce aveam să păţim. Iată că acest animal inteligent a evitat un accident, apărându-se pe el, dar în acelaşi timp şi pe noi. Şi asta a fost doar prima întâmplare.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

MAMA

Amintirile sunt acele momente ce rămân neşterse în memoria cuiva, care au impresionat spiritul unui om. Păstrăm în amintire chipul omului drag. Pentru unii acest chip este al mamei care s-a aplecat spre fiinţa ta din prima clipă a vieţii şi până ai plecat departe în lume. Păstrez în suflet chipul mamei văzut într-o fotografie, mult mai târziu , îndată ce eram îndeajuns de mare pentru a putea citi. Toţi cei care îmi vorbeau despre mama mea spuneau că era o iubită frumoasă, dar care s-a stins nespus de rapid răpusă de o boală pentru care încă nu se descoperise medicamentul, tuberculoza. Eu nu i-am păstrat chipul real în memorie, dar în sufletul meu este mai elegantă decât în fotografie. Am păstrat-o în suflet oriunde şi oricând, păstrându-i o amintire greu de descris în cuvinte.
Dorinţa mamei a fost să ajung profesor, dar viaţa nu m-a dus pe acel drum, însă am ajuns maistru, profesând această meserie 21 ani, acesta ar fi echivalentul unui profesor, căci şi maistrul este un fel de pedagog, dar cu alte mijloace. Am fost întotdeauna aproximativ de oameni, respectându-i, aşa cum mi-am respectat şi colegii de muncă, nu am făcut nici un fel de diferenţieri între muncitor şi maistru. Astfel am considerat că visul mamei a fost îndeplinit, făcând din meseria mea una didactică, aşa cum şi-ar fi dorit mama. Numai cei care n-au avut în viaţa lor o mamă lângă ei, pot spune ce mult reprezintă mama şi cât de mult le-a lipsit în decursul vieţii. Cei care mai aveţi mame respectaţi-le. Veţi dovedi prin asta înaltul simţ al umanităţii. Mai multe nu vă pot spune.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

PSALMUL CREDINŢEI MELE.

Doamne îndată ce voi ajunge în faţa TA, eu fiul TĂU Mihai să mă judeci, să nu mă întrebi dacă am crezut în TINE? TU ştii prea bine că am crezut în tăria TA, căci mi-ai fost întotdeauna pavăză şi sfătuitor, altfel n-aş fi putut ajunge să merg până aici.
Când eram singur, foarte singur, doar Tu mi-ai fost împreună întărindu-mi credinţa. Ştiu că sufletul curat al mamei, TE-A rugat să nu mă laşi în braţele deznădejdii. M-ai pus la încercări pentru a vedea cât sunt de slab, dar nu m-ai lăsat să cad.
Mi-ai dăruit tărie şi mi-ai luminat calea, arătându-mi drumul pe care să merg. Întotdeauna TE-AM ascultat cu o evlavie ascunsă, fără să mă arăt semenilor. Atunci când am putut ŢI- am ridicat rugi şi TE- am slăvit. Am greşit, dar TU ca un TATĂ iubitor m-ai iertat, şi iarăşi m-ai îndrumat spre lucrurile bune. Pentru asta sunt deosebit de fericit.
ÎŢI MULŢUMESC DOAMNE CĂ M-AI ÎNŢELES. EU AM CREZUT ÎN TINE. CEI CARE CRED ÎN TINE VOR AVEA PAZA TA. APĂRĂ-MĂ DOAMNE PÂNĂ LA CAPĂT, PE MINE ŞI PE URMAŞII URMAŞILOR MEI. AMIN.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

ISPRĂVILE ARMĂSARULUI CEZAR

La brigada gostatutului din Valea Călugărească, pe momentul verii, când se termină aratul şi praşila în vie, caii erau mult mai liberi şi noaptea trebuia să-i scoatem la păşunat. Păşunea brigăzii era plasată între vii şi ogoare cu lucernă şi trifoi.
Eu trebuia să-l ajut le păzitul cailor în timpul nopţii pe nea Costică, un vâlcean stabilit la brigada noastră. Funcţia lui era de paznic şi era folosit acolo unde era trebuință de el. Nea Costică fusese jandarm în fosta Basarabie, însă când sovieticii au ocupat Basarabia, în 1940 fugise în România, scăpând pe un gemuleţ de care ne spunea că nici el nu ştie cum a putut să scape!
După ce terminau cu munca de peste zi, caii erau aduşi la grajd. Noi îi preluam să-i ducem pe timpul nopţii la păşune. Spaţiul păşunii era suficient de mare, însă caii erau animale şi aveau mirosul dezvoltat, astfel că trăgeau la ogoarele de trifoi şi lucernă. Nu era uşor să stăpâneşti cei 20 cai ai brigăzii, dar de foarte multe ori nu ne făceau probleme. Liderul grupului de cai era armăsarul Cezar, pe care dacă îl duceai de căpăstru era docil şi ascultător. Dacă duceam caii liberi, Cezar conducea grupul, iar ceilalţi cai nu îndrăzneau să se contreze cu el, căci era un armăsar bine făcut şi deosebit de aprig. La păune totul decurgea natural până după miezul nopţii, îndată ce începea să mă fure somnul. Nea Costică nu adormea, fiindcă avea ca însoţitor în permanenţă o sticluţă cu tescovină, pe care nu reuşea să o ţină goală, alimentând-o mereu de la diverse surse din împrejurimile păşunii. După tescovină mergea singur. Pe mine mă trimitea rar, şi doar la surse unde avea datorii. Asta fiindcă furnizorul îi cerea socoteală, dar mie îmi spuneau să-i amintesc da datorii. Fiindcă până la urma plătea datoriile. M-am luat cu vorba şi voiam să vă spun de isprăvile armăsarului Cezar. Acest armăsar era un bun psiholog, fiindcă mai întotdeauna stătea pe aproape mine, iar caii ceilalţi păşteau liniştiţi în jurul lui. Culmea era că daca adormeam, şi nea Costică nu era pe lângă mine, caii aceştia dispăreau ca prin farmec la cel mai apropiat ogor de lucernă sau trifoi. Lanul cu trifoi era chiar lângă gardul păşunii, şi vă puteţi închipui ce fel de miresme aruncau în aer florile de trifoi noaptea? Într-o astfel de seară am adormit şi nici nu ştiu cum m-am trezit în umplută dimineaţă de vară. Mă uitam în jur şi nu vedeam caii. Doar paznicii de la staţiunea experimentală, proprietara trifoiului buclucaş, se certau cu nea Costică. Caii totuşi nu erau nicăieri, dar vizitaseră lanul cu trifoi. Nu ştiam ce să fac? Nea Costică m-a strigat şi mi-a spus să merg la brigadă. Nu ştiu în cât timp am ajuns la grajdul brigăzii unde grăjdarul Nicolae lega caii în standurile lor, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Discret am început să număr caii să văd dacă sunt toţi. Erau toţi. La ceva timp a venit şi nea Costică liniştit şi calm, m-a chemat mai deoparte să-mi spună că noi am adus caii la grajd. Liniştea şi pacea avea să ne fie tulburată de venirea unor şefi de la staţiune care ne acuzau că nu am păzit caii care le-au distrus lanul de trifoi. Totul avea să se termine foarte rapid la apariţia brigadierului nostru , nea Ion BÂRCĂ. Acesta i-a întrebat pe cei de la staţiune dacă au prins vreun cal?
Cum aceştia nu aveau nici un cal prins au trebuit să plece aşa cum veniseră. Totuşi i-au povestit brigadierului că prinseseră un cal, dar acesta le-a scăpat. Au intrat în grajd şi l-au arătat pe Cezar. Brigadierul l-a întrebat pe nea Costică cine a adus caii la grajd, la care acesta a răspuns că noi am adus caii, iar grăjdarul Nicolae a confirmat. Atunci brigadierul a plecat lăsându-i să plece pe reclamanţi. Mai târziu plecarea acestora nu am apucat să respirăm, căci o fată a venit ulterior noi să ne cheme la biroul brigăzii. La intrarea în birou, întâiul care a început să vorbească a fost nea Costică. Atât i-a trebuit lui nea Ion BÂRCĂ.
S-a năpustit asupra lui nea Costică, însă acest era de două ori mai voluminos decât brigadierul. Văzându-mă şi pe mine, m-a înjurat odată şi m-a trimis la cantină şi la culcare. Pe nea Costică l-a beştelit nespus de dur, după cum spuneau cei care auziseră.
De fapt ce se întâmplase? Cum am adormit eu, Cezar şi-a luat trupa de 20 cai şi a intrat în lanul cu trifoi. La ivirea zorilor, paznicii staţiunii au văzut caii în trifoi şi au dat năvală să-i prindă. La un semnal a lui Cezar toţi caii au fugit, numai Cezar a rămas, lăsându-se prins. A fost o mişcare strategică, de mare farsor. Paznicii considerând că au o pradă sigură în mâini, căutau ceva cu care să-l lege. Cezar era foarte calm şi mergea împreună de paznici. Când aceştia au găsit o sârmă, Cezar a nechezat odată şi a plecat în mare viteză chiar de sub nasul paznicilor.
Brigadierul nostru ne-a ameninţat că nu ne mai plăteşte dacă se mai întâmplă încă odată aşa ceva. Culmea a fost, că s-a mai întâmplat, dar în altă locaţie.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

Amintiri, amintiri...

- Din anii îndată ce terminasem profesionala îmi amintesc cu desfătare scrierile din presa vremii, când citeam cu admiraţie poeziile debutantului pe atunci Adrian Păunescu şi tabletele de scriitor ale matusalemului poeziei româneşti Tudor Arghezi. Astăzi când aud de Sânziana Pop, directorul unei reviste tot atât de curajoase ca şi produsele scrise despre minerii din Leşul Ursului, îmi retrăiesc tinereţea acelor momente care mi-au rămas neşterse în memorie după aproximativ cinci decenii.
Îmi amintesc cu tristeţe, când copil fiind, prin clasa a treia, am găsit aruncate într-o grădină mai multe cărţi, printre care ,,Cimiliturile românilor’’ de Artur Gorovei. Bucuros am început să le citesc cu glas tare. Mama vitregă m-a auzit şi când a văzut cartea mi-a luat-o din mână şi când a văzut cine este autorul a aruncat-o direct în focul din sobă, şi mi-a interzis să mai spun cuiva despre carte. Era momentul când se prea mărea sovietismul şi stalinismul, pentru acele vremuri singura cultură admisă era cea sovietică.
Păstrez în sufletul meu chipul unui om deosebit, care a fost dirigintele clasei noastre de mineri timp de patru ani, până la absolvirea şcolii profesionale de ucenici Zlatna. Acest personaj a fost profesorul Nicolae Florea, care ne preda desenul tehnic. Acest pedagog vorbea cu toţi elevii ca un adevărat părinte. Pentru dumnealui toţi eram egali. Nimeni nu era mai prejos sau mai presus de cât colegul său. Notele dumnealui le dădea numai ulterior ce ne spunea ce am greşit. Întotdeauna ne scotea în evidenţă calităţile şi nu defectele. Toţi eram buni, frumoşi, cuminţi. Pe urmă câte vedeam noi părea mai intransigent cu proprii lui copii.
Amintiri frumoase păstrez şi despre alte cadre didactice din acei ani de profesională, căci toţi, elevi, profesori, ingineri, maiştri, pedagogi formam o familie cu aproape 500 membri. Vorbind despre pedagogi nu vreau să trec peste timpul petrecut în practică la mina Izvorul Ampoiului. După orele de practică eram cazaţi la un frumos castel proprietate a familiei Albini(astăzi ajuns în paragină), proprietari de mine din Munţii Apuseni. Castelul avea multe camere cu pereţii în ,,calcio vecchio’’ vopsiţi în alb, ca şi uşile şi ferestrele. Zona unde era amplasat castelul era extrem elegantă şi liniştită, căci Ampoiul care curgea la câteva sute de metri mai jos îşi trimitea şuşotitul în permanenţă până la noi. Aici am avut parte de o supraveghere din fracțiune unui personal special în persoana inginerului miner Hossu şi a soţiei sale, care era pedagoga noastră. Această familie nu avea copii şi ne înconjura pe noi elevii ucenici cu extrem de multă dragoste, îndemnându-ne să citim, să cântăm, lăsându-ne o aparentă libertate binefăcătoare pentru noi şi niciodată nu am avut incidente sau probleme deosebite de disciplină. Aceşti oameni au fost minunaţi şi noi îi respectam iubindu-i aşa cum înţelegeam noi atunci.
Pentru mulţi din cei care vor citi aceste rânduri se vor întreba ce înseamnă o şcoală profesională? Ei bine, din acest gen de şcoală au ieşit mulţi meseriaşi care mai târziu au schimbat faţa României de după cel al doilea război mondial. La şcoala din Zlatna învăţau peste 400 elevi ucenici, primind aici mâncare şi haine pentru a învăţa o meserie, începând cu minerii, meseria de bază, dulgheri, zidari, mecanici, electricieni, toate având legătură cu mineritul. La Zlatna s-a creat un fel de obicei prin care ucenicii puteau urma şi cursurile liceului, ceea ce a făcut ca mulţi să aibă o rampă de lansare mult mai uşoară de a ajunge la o facultate mai repede. Alţii au ajuns în domeniul lor buni meseriaşi, devenind apoi maiştri, cazul meu. Mă număram printre cei care nu aveam 7 clase, am fost ajutat să termin ultima clasă elementară pentru a putea urma liceul mai târziu, ceea ce s-a şi întâmplat în anii următori. Şcoala avea o bibliotecă destul de consistentă, dar vecini cu şcoala era şi biblioteca oraşului. Timp de citit aveam suficient, îţi trebuia doar dorinţa de a citi pentru a descoperi societatea literelor scrise. Aici mi-am desăvârşit cunoaşterea marilor scriitori români, şi universali. În şcoala elementară din Buneştii natali citisem pe Creangă, Sadoveanu, sau alţi scriitori acceptaţi la acea vreme. Cum lucrasem şi în Ploieşti frecventasem şi biblioteca rafinăriei unde lucram, dar şi biblioteca centrală din acest mare oraş, astfel că începusem să aleg lecturile pentru a-mi întregi cultura. Nu pot spune că nu solicitam şi sprijin de la profesori sau chiar de la bibliotecari. Fiind avid de a citi cât mai mult, uneori nu găseam cartea cea mai bună sau trebuia din motive politice să-ţi însuşeşti literatura sovietică. Până pe la începutul anilor ’60, când a început o oarecare deschidere spre alte scrieri mult mai puţin îndoctrinate.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

RĂZEŞUL PANTELIMON

În anul 1959 se făceau pregătiri intense în toată România pentru sărbătorirea Centenarului Unirii Principatelor Româneşti. În cadrul Şcolii Profesionale de Ucenici Zlatna unde eram elev în anul 2, aproximativ toţi elevii erau implicaţi în pregătirea acestui eveniment. Unii învăţau poezii, alţii erau cuprinşi în coruri şi învăţau piese corale. Cineva din cadrele didactice se ocupa de trupa de teatru. Cu totul întâmplător am primit şi eu un rol în sceneta; Moş Ion ROATĂ şi Unirea, a prea cunoscutului povestitor Ion CREANGĂ. Era un rol secundar, al unui ţăran Pantelimon. Avea ceva de spus, nu prea mult, dar nici prea important. Fiind moldovean de origine(judeţul Suceava) am căutat să vorbesc aşa cum vorbeau ţăranii în satul meu Petia.
În 24 ianuarie 1959, ziua centenarului, spectacolul avea loc în sala Casei de Cultură din Zlatna. Sala era arhiplină, căci pe scenă se perindau elevii de liceu şi ai şcolii profesionale. Nimeni nu putea lipsi, aşa că aglomeraţia era maximă, căci numai ucenicii eram peste 400 la număr.
Când a început sceneta noastră, în sală nu prea era linişte. Toţi eram îmbrăcaţi în costume specifice ţărăneşti; cioareci, laibăre şi cojoace, şi domnii din piesă în costume domneşti. La intrarea în scenă a lui Pantelimon, mai târziu primele cuvinte rostite în dulcele grai moldovenesc,
s-a făcut linişte în sală, toţi au început să asculte replicile răzeşului Pantelimon cu mare atenţie, şi liniştea a ţinut chiar puţin după terminarea scenetei, când sala a răbufnit în aplauze, iar voci din sală strigau; Bravo moş Pantelimon.
A fost o experienţă frumoasă, care nu s-a mai repetat altădată. A devenit doar AMINTIRE.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

E FOARTE GREU SĂ FII PARLAMENTAR

În politică a fi în opoziţie este ca şi cum ai fi într-un concediu de patru ani. Ai ajuns parlamentar, ai asigurat un salariu foarte consistent, autoturism la scară, plătit de stat (statul fiind noi cetăţenii contribuabili). Locuinţa la un hotel de numeroase stele. Hrană la bufetul subvenţionat al parlamentului, şi uite aşa dacă ai chef te duci la parlament, dacă nu dai telefon unui coleg să voteze în locul tău. Nu te poate trage nimeni la răspundere, te-a ridicat partidul.
Dacă vii în teritoriu, săptămânal se zice, treci în goana jeepului tău, din îndată ce în când la vreo primărie, unde eşti primit cu pâine şi sare, o răchie, o fripturică (de vânat bineînţeles). Şoferul îi şopteşte secretarului de la primărie să dea un telefon la ziare, să se ştie că domnul parlamentar se află în teritoriu. Dacă cineva critică aleşii neamului, atunci se organizează urgent o conferinţă de presă şi se aduc în prim plan realizări şi succese ale partidului, fie din secolul trecut, fie din istoria îndepărtată. Şi uite aşa trec cei patru ani, fără să ştii.
Nu e uşor să fii parlamentar în România de azi. Dacă eşti la tărie e cu totul altceva, nimeni nu te atinge cu nici un cuvânt.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

BĂIAT LA SIFONĂRIA LUI BACALU

Fălticenii anilor 1950 era un orăşel destul de modest, însă începuse să se mişte din punct de vedere industrial fiind în continuă schimbare. Se construise un combinat de prelucrare a lemnului numit simbolic a 5 a aniversare, pentru a marca 5 ani de la proclamarea republicii populare. Cooperativele meşteşugăreşti erau în umplută activitate; croitorii, cizmării, ateliere de tâmplărie, sobe de teracotă, ceaprăzării. Străzile erau încă pavate cu piatră cubică. Drumul naţional 2 avea prin oraş un traseu destul de sinuos, remediat mult mai târziu.
În vara anului 1952 am fost dat la o sifonărie să ajut la distribuirea sifoanelor în oraş. Patronul sifonăriei sau şeful ei era un oarecare BACALU. Nu ştiu dacă există vreo legătură cu celebrul Andrei BACALU de la TVR? De fapt ce făceam noi la sifonărie, căci eram mai mulţi băieţi de aceeaşi vârstă 10-12 ani care mergeam cu căruţa platformă să ducem sifoanele la clienţii abonaţi. Sifonăria era pe strada Ana Ipătescu paralelă cu celebra Stradă mare din Fălticeni, dar în imediata apropiere sinagogii evreieşti, plasată în cunoscutul cartier Broscărie. Vizitiul acestui atelaj era un oarecare Iţic, care nu vorbea prea mult cu noi. îndată ce platforma era încărcată domnul Bacalu îl striga, înhăma calul şi plecam. Eu eram preferatul lui Iţic, astfel că mă lua să distribuim sifoanele în oraş. Am cunoscut în acest fel tot oraşul, dar şi mulţi oameni din Fălticeni. Încercam să-l întreb pe Iţic, mai multe despre cum îi chema pe oameni, dar el avea o listă doar cu strada şi numărul. Care era motivaţia acestui sistem nu am aflat niciodată. La sifonărie nu aveam cine ştie ce de lucru tot timpul. Domnul Bacalu ne asigura masa şi dormitul. De dormit dormeam in podul grajdului de la cai. Fân era destul şi mai aveam nişte pături vechi pentru învelit, dar fiind vara nu prea aveam necesitate de ele, fiindcă dormeam îmbrăcaţi.
Cum eram copii ne jucam prin podul grajdului şi aşa se face că am dat peste o ladă cu mai numeroase pendule din acelea care aveau tamburi muzicali. De ce erau ascunse în podul grajdului şi de ce erau aşa multe aveam să aflăm de la domnul Bacalu. Noi descoperind pendulele am început să le învârtim tamburii să cânte. Melodia era însă Deşteaptă-te române. Astfel că într-o zi melodia s-a auzit prin curte şi domnul Bacalu a venit la noi în pod. Era foarte agitat şi ne-a spus să nu mai umblăm acolo. În indiferent ce caz bombănea ceva în limba vechilor evrei, pe care noi nu o înţelegeam, doar vizitiul Iţic ne-a spus că erau un fel de înjurături grele. Când unul dintre băieţi care era din oraş, a sugerat să furăm o pendulă căci găsise un client, nu am mai găsit nici urmă de pendule. Cei care plecau de la sifonărie, li se spunea să nu vorbească despre aceste pendule. Nu ni se spunea direct, ci asta le spunea părinţilor noştri, care desigur îl asigurau că noi nu vom spune nimic.
În scurt timp tata m-a luat de aici şi m-a trimis la o fermă unde pliveam în grădinile de zarzavat straturile de ceapă şi alte legume.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

DESPRE MINERI ŞI MINERIT…

Am muncit peste 30 ani în minerit şi pot spune că despre această meserie ştiu destule, dar nu totul. Am citit într-o carte, cum un scriitor se plângea de greutatea muncii în minele din bazinul minier Baia Mare, asta petrecându-se prin anii 1960. Deoarece în anul 1963 deţinuţii au fost scoşi din toate minele din România. În perioada 1958-1961 eram elev ucenic al şcolii profesionale de mineri din Zlatna şi făceam practica la mina Haneş din bazinul minier al Zlatnei. De bine de rău noi ucenicii aveam asigurată o alimentaţie îndeajuns de consistentă faţă de alte categorii, pentru acea vreme. De muncit munceam cu toţii în aceleaşi condiţii, ucenici, civili şi deţinuţi. Căci aveam colegi de muncă cu care lucram cot la cot, deţinuţi şi civili. Să nu se creadă cumva că aceşti deţinuţi erau nişte îngeraşi, ci aveau de executat foarte mulţi ani de închisoare. Nici care mai puţin de zece ani. Ce hrană primeau aceşti deţinuţi îndată ce porneau spre punctele de lucru? Poate nu veţi crede dar aceşti deţinuţi ,,muncitori’’ primeau o alimentaţie foarte consistentă. Fiecare avea un săculeţ pentru merinde ce îl primea când pleca din colonie şi se urca în camionul care îi duceau la mină. În acest săculeţ se găseau alimente suficiente pentru un muncitor din subteran, recte 500grame pâine, slănină, salam brânză din fiecare câte 100 grame, ceapă şi usturoi şi uneori şi ceva desert. Pentru acea vreme şi acele locuri mulţi civili nu aveau în traista de lucru atâta alimentaţie.
Mai târziu absolvirea şcolii profesionale am fost repartizat la minele de aur din Almaşul Mare, (fostele mine Albini), unde am avut colegi de muncă deţinuţi. Minele unde lucrau deţinuţi erau păzite de militari destul de înarmaţi, închise cu grilaje duble, şi fiecare civil avea o legitimaţie specială de acces şi nu aveam voie să introducem în mină cărţi, reviste sau ziare. Mina Almaşul Mare era departe de Zlatna, la marginea localităţii cu acelaşi nume. Aici exista un punct nutritiv unde pâinea se aducea de trei ori pe săptămână, şi dacă nu reuşeai să-ţi cumperi respectiva pâine, răbdai de foame, cum se exprimau extrem plastic colegii noştri de muncă localnici. Tot aici la gura minei funcţiona şi o cantină ce asigura masa caldă pentru cei care voiau să fie abonaţi la o astfel de masă. Munca în abataje sau alte fronturi din subteran era destul de grea, datorită faptului că perforatul găurilor de mină se făcea pe uscat, căci apa care exista era o apă acidă ce ardea hainele unde le atingeau. Această apă avea o denumire clasică în zona Apusenilor, aşa zisa ,,galiţă’’, care distrugea şinele de cale ferată din galeriile minei. Aici am văzut cum erau organizaţi deţinuţii pe locuri de muncă. Cei care optau să lucreze în subteran erau lăsaţi să lucreze unde vor ei. Organizarea se făcea în colonie. Aici existau diverşi capi de grup, ce coordonau şi solicitau locul de muncă cel mai potrivit cu meseria şi priceperea lor. Condamnaţii cu ani mulţi ani de închisoare lucrau în brigăzi unde se muncea ,,la sânge’’. Înaintări grele şi rapide, suitori de mare risc, unde civilii nici nu încercau în acea vreme. Deţinuţii ştiau că trebuie să înainteze, pentru a primi condiţionalul maxim, anume 3 zile la zi. Dar printre deţinuţi erau şi aşa zisele ,,gulere albe’’ care evitau locurile de muncă grele. Aceştia erau cei care aveau studii superioare fiind jurişti, ingineri, ofiţeri care lucrau fie în administraţie, fie la transport sau alte locuri de muncă mai uşoare dar mai prost retribuite. Echipele astfel constituite nu stăteau de vorbă cu civilii, iar dacă te apropiai de grupul lor, toţi tăceau la comandă. Discutau cu noi numai strictul necesar desfăşurării activităţii.
Civilii cu deţinuţii erau într-o strânsă relaţie de colaborare. Deţinuţii confecţionau diferite obiecte care le dădeau civililor pentru ţigări în mod special. Şi aici deţinuţii aveau hrană îndestulătoare. Am ocazia să lucrez cu un deţinut în timpul detenţiei.
Pe urmă ce şi-a terminat pedeapsa devenind civil, a revenit la mină şi s-a angajat. Nu s-a dezminţit. Deoarece aveam nevoie de bani, atât eu cât şi el, ne-am asociat pentru a săpa un suitor de vreo 30 metri înălţime. Şeful minei a fost de acord să încheiem un contract de acord global, prin care noi ne angajam să terminăm lucrarea în termen de trei luni. Brigada noastră trebuia să fie formată din recent apărută oameni, însă noi eram doar patru. Cum lucram? Ne-am organizat în două schimburi şi astfel reuşeam să nu pierdem atacurile din fiecare schimb, aşa cum făceau deţinuţii. Lucram în schimburi prelungite pentru a ne încadra într-om anumită cadenţă de realizare a obiectivului nostru. Am reuşit să terminăm lucrarea cu 20 zile înainte de termen şi astfel să încasăm o sumă destul de importantă pentru acele timpuri. Totuşi am ieşit destul de şifonaţi, mai bine spus foarte obosiţi, dar satisfăcuţi pentru facerea câştigului în întâiul rând. Toţi acei care n-au văzut vreodată o mină, nu ştiu ce reprezintă să respiri cel puţin opt ore un aer foarte viciat, plin de praf şi gaze diverse, din cele mai toxice şi în plus să primeşti în plămâni particulele de siliciu extrem de prezente în minele din Munţii Apuseni.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

BĂDIA HUŢĂ

Bădia Huţă nu era un om oarecare, era mâna de nădejde a lui domn Agape. Şi domn Agape era directorul şcolii noastre din sat. Dacă din întâmplare greşeai ceva, nu de domn director Agape ne era frică, ci mai mult de bădia Huţă. Bădia Huţă era omul şcolii. El ne făcea focul în sobele din clase iarna, el ne supraveghea in recreaţiile din curtea şcolii, dar când domnu’ Agape avea alte treburi, bădia Huţă venea în clasă şi ne supraveghea să nu facem năzdrăvănii. Bădia Huţă ştia tot felul de poveşti, mai ales din război, unde fusese ordonanţa domnului Agape, pe care îl servise de la gradul de sublocotenent până la cel de căpitan. Poveştile bădiei Huţă ne făceau să uitam că suntem în clasă, la şcoală, şi tremuram cu el prin tranşee, în gerurile de la Cotul Donului, răbdam de foame prin stepele de pe malurile Volgăi. Bădia Huţă l-a urmat pe domnu’ Agape până în zăpezile din Munţii Tatrei, de unde s-a întors pe jos în sat. Căci atunci îndată ce s-a terminat războiul, în primăvara anului 1945, soldaţii n-au mai ascultat de nici o comandă, şi fiecare şi a căutat un drum cât mai scurt spre ţară, şi casă. - În zilele de iarnă bădia Huţă venea la domnu’ Agape să ceară câţiva băieţi pentru tăiatul lemnelor în magazia şcolii. Erau preferaţi băieţii mai bine legaţi la trup. Cu toate că voiam să merg şi eu, pentru a asculta alte poveşti ale lui bădia Huţă, asta nu mă alegea niciodată, fiindcă eram un prizărit de copil. Domnu’ Agape însa nu dădea decât băieţii care mai ştiau ceva carte, şi aici mă avea şi pe mine în vizor. Dumnealui ne combina astfel încât să-l împace şi pe bădia Huţă, care trebuia să asigure lemnele, dar nici să-i lipsească de învăţătură pe copiii care mai trebuiau să şi înveţe.. Adevărul era că tăiatul lemnelor cu nişte joagăre ruginite şi vechi nu era un lucru prea uşor pentru nişte băieţi de 10-12 ani. Pentru a tăia un lemn îţi trebuia şi timp, dar şi forţă. Domnu’ Agape ţinea cumplit de mult la bădia Huţă, căci spuneau alţii, acesta îi salvase viaţa de mai numeroase ori de a lungul timpului. Domnu’ Agape nu era din satul nostru, ci dintr-un sat învecinat, dar fusese numit directorul şcolii din satul nostru. Imediat după venirea în satul nostru, a întrebat de bădia Huţă şi a trimis după el. S-au închis într-o sală de clasă, şi au stat de vorbă câteva ore bune, numai ei doi. Ce şi-au povestit, nimeni nu a aflat vreodată. Suficient că a doua zi bădiţa Huţă a devenit sprijinul permanent a domnului Agape, până au ieşit amândoi la pensie.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

ÎNCERCĂRI

În momentul când începi să scrii desigur că încerci să-ţi deschizi acea parte a sufletului încă nevăzută de cei care te înconjoară, şi cu atât mai mult de alţii mult mai îndepărtaţi. Nu neapărat cei care scriu vor deveni celebri, dar încercările lor sunt exerciţii de curaj pe care foarte mulţi nu le au. Fiecare scriitor sau poet îşi va expune în creaţia sa în primul rând sentimentele şi gândurile personale. Nu văd nimic rău în asta, ci tocmai că aceste scrieri în foarte multe cazuri pot fi benefice, atunci când ele redau experienţe de viaţă prin care autorul a trecut sau alţii le au avut şi au fost descrise. Experienţa de viaţă, gradul de cultură, talentul şi nu în ultimul rând, geniul creatorului se oglindesc în tot ce scrie cu cea mai mare acurateţe. Nu aş vrea să dau exemple şi totuşi nu pot să trec, fără să remarc scrierile americanilor Mark Twain şi Jack London, a ruşilor Tolstoi şi Dostoievski în proză. Cât de reale sunt descrierile trăite de compatriotul nostru Panait Istrati, Zaharia Stancu, şi Marin Preda.
Venind la simplitate ne vom reaminti de acele ,,Amintiri din copilărie’’ a neîntrecutului povestitor Ion Creangă, ce trebuie recitite cel puţin odată pe an, pentru deschiderea şi destinderea sufletului. În poezie trebuie exemplificat marele Mihai Eminescu în debutantul rând. De ce? Fiindcă marele poet şi-a deschis sufletul pentru noi cititorii. Numai că el a făcut-o într-un mod simplu, cu motivaţii foarte deschise, dar cu semnificaţii mult mai largi. Aici se remarcă geniul său de necontestat. Încercând să descifrăm şi alţi poeţi români, trebuie să remarcaţi acei poeţi mai puţin cunoscuţi, cum sunt Panait Cerna sau Ion Păun-Pincio. Chiar dacă uităm că avem şi alţi poeţi mult mai populari cum este cazul lui George Coşbuc, vom vedea la acest poet că în fiecare poezie sau chiar în fiecare strofă stau ascunse senzațiile poetului răzbătute până la noi, şi atât de citite şi cântate de cele mai diferite categorii de persoane.

Mihai LEONTE · MEMBRU DE ONOARE

INDIENII MEI !

Într-o perioadă când munca ne era controlată încă de cum ieşeai din apartament, şi până te întorceai din nou acasă nu puteai decât să vorbeşti în vreun fel codificat.
La locul de muncă atunci când începeam apelul muncitorilor, ca maistru aveam de fiecare dată un asistent, din fracțiune partidului unic (pcr), vreun miliţian, sau cine ştie cui ii venea în minte să asiste. Nu pun la socoteală şefii direcţi care oricum erau unii mai oameni decât ceilalţi. Era un fel de birocraţie peste birocraţie. Încă de la începutul activităţii mele ca maistru învăţasem că trebuie să ai oamenii de partea ta. Şi astfel în orice relaţii foloseam foarte mult poreclele lor. Astfel îi feream de anumite riscuri de a fi sancţionaţi de cei care nu îi cunoşteau. La echipa de transport aveam marea majoritate nişte tipi mai bruneţi, ceea ce m-a creat să-i botez ,,indieni’’. Şi cum indienii au doua nume aceştia au devenit; Aripă Neagră, Marele Tuciuriu. Tăciunele Alb, astfel încât la rândul lor mă porecliseră pe mine; Vulturul Pleşuv, fiindca aveam un început de chelie.
Unii aveau porecle din localităţile de unde veneau sau chiar de prin alte locuri de muncă. Dintre aceştia se remarca moş Koşava, un bătrânel plăcut şi mucalit în acelaşi timp. De glumele lui nu scăpa nici un şef, indiferent de rangul său. Odată fiind anunţată vizita directorului general, moş Koşava s-a gândit că nu i-ar strica şi acestuia o păcăleală de la un muncitor necalificat. A venit ziua respectivă şi echipa care îl însoţea pe director se deplasa pe o galerie nu prea luminata si cu numeroase armaturi rupte. Moş Koşava vorbise cu mai mulţi mineri care lucrau acolo să le distragă atenţia la şefi în aşa fel încât directorul să meargă solitar înainte. Trucul a prins, iar Koşava stătea sprijinit de un stâlp, şi când directorul s-a apropiat de el, după ce l-a salutat cu un ; noroc bun, l-a rugat sa sprijine puţin stâlpul să poată asigură un lemn să-l proptească. Astfel că moş Koşava a dispărut în întunericul minei lăsându-l pe director să păzească şi să sprijine stâlpul. Între timp apar şi cei din staff-ul directorului, găsindu-l pe acesta ţinând stâlpul cu umărul. Văzând pe director sprijinit de stâlp l-au întrebat ce face acolo. Auzind despre ce este vorba şi-au dat repede seama despre farsa pusă la cale de moşul cel glumeţ. Directorul a râs de gluma respectivă, dar împotriva glumeţului nu s-au luat măsuri de pedepsire.